Ce știe țăranul ce-i șofranul?! sau „Nu scuipa în farfurie!”

          Sunt convinsă că toți știți faimoasa zicere care am folosit-o ca titlu și sunt la fel de convinsă că mulți ați și utilizat-o în diverse contexte sau măcar ați gândit-o. Apăsat! Ca și mine, de altfel, cu diferența că eu am folosit-o în ce mă privește.

          Deși între timp am aflat ce este șofranul și l-am mai și folosit cu succes în bucătărie, la vremea poveștii de mai jos eram tămâie. Înainte de a vă lămuri, însă, trebuie să specific că am un mare cusur: sunt conservatoare și nu-mi plac experimentele, mai ales cele culinare. Mai pe românește, sunt scârboasă la mâncare, nu sunt gurmandă în sensul elevat și artistic, nu dedic ode sarmalelor, ca prietenul Burghi, deci, mănânc ca să trăiesc și nu trăiesc ca să mănânc.

          Mă poartă drumurile cu mulți ani în urmă spre Ungaria. Am plecat la drumul acela ca șofer al unei doamne care avea ceva afaceri acolo, mai precis în Kecskemét. Drumul cel mai scurt ar fi avut vreo 850 de km, maxim, dar, pentru că la vremea aia se lucra pe drumurile patriei cu drag și fără spor, doamna mea a decis să mergem prin Brașov – Arad – Nădlac. Dum de 960 de km și 12 ore de condus. Iar fără mari probleme, în teorie. Teorie bătută de practică și de realitatea cruntă din teren.

          Întâi pentru că ne-am rătăcit la ieșirea din Brașov unde erau încâlcite niște indicatoare și ne-am trezit în puterea nopții, undeva în câmp, prin spatele unor uzine, spre Codlea. Bașca, pană pe două roți! În portbagaj, firesc, o singură roată de rezervă. O schimb pe aceea și ne punem creierele la treabă să ieșim din impas. Doamna mea încearcă întâi la poliție. Fără succes, mai ales că nu știa să spună măcar aproximativ unde ne alfam. Vedeam drumul mare al Brașovului, undeva în zare, dar cam atât. Mai stăm să gândim preț de vreo cinci țigări și îi propun să apelăm la breasla taximetriștilor, convinsă fiind că dacă era să ne scoată cineva de acolo, acela putea fi doar un taximetrist.

          Preiau frâiele și sun la un număr de telefon primit de la poliție, că măcar cu atât ne-au putut ajuta. Vorbesc cu dispecera de serviciu ca între colege (la vremea aceea eram și eu dispeceră la o firmă de taxi în Iași, avusesem și eu destule incidente rezolvate cu succes, prin urmare, știam să pun problema), reușesc s-o fac să raționeze ca o BUNĂ dispeceră și o rog să ne trimită un taxi cu roată de rezervă cât să ajungem la o vulcanizare deschisă pe timp de noapte.

          Jos pălăria pentru omoloaga mea de atunci și, dacă, prin cine știe ce întâmplare fericită citește aceste rânduri și se regăsește în ele, îi mulțumesc încă o dată, chiar dacă peste ani. După vreo jumătate de oră ajunge un taxi, aduce și roata, o schimb și îl rugam să ne ducă la o vulcanizare. Plecăm, intrăm înapoi în Brașov și începem să batem străzile. Deși era prima oară când intram și circulam prin oraș la volan, la un moment dat mă prind că ne învârtim în cerc. Măcar pentru faptul că șoferul a avut proasta inspirație să facă doar viraje la dreapta și, când am trecut și a doua oară prin dreptul aceluiași restaurant, cu firmă mare, luminoasă, cu nume scris citeț și vizibil clar chiar din mersul mașinii, i-am atras doamnei atenția că suntem păcalite și am rugat-o și pe ea să fie atentă la traseu, mai ales că ea știa orașul cât de cât.

          După ce îmi confirmă și ea că aveam dreptate, îi spun:

          – Presupunând că ajungem la vulcanizare în noaptea asta și nu dimineață, dacă șoferul îți cere mai mult de 100.000 de lei cu tot cu drumul până la Codlea, îl trimiți la mine și îi fac roțile guler!

          Ea zâmbește și mă linișteste că așa va face.

          Ajungem la vulcanizare după a treia tură de Brașov, cobor din mașină Dunare de nervi, înșfac roțile, câte una în fiecare mână și mă îndrept tropăind spre vulcanizare. Trecând pe lângă șofer, îi sâsâi șerpește, printre dinți:

          – Ai grijă cât ceri pe cursă că altfel discuți cu mine!

          Îmi rezolv problema cu roțile, o îmbarc pe doamnă și plecăm, de data asta cu informații corecte despre cum să ieșim din oraș. O dată plecate și în siguranță în mașină o întreb cât a plătit pe cursă și de ce era șoferul ăla așa de abătut. Ea începe să râdă și îmi spune că i-a dat 120.000 de lei iar șoferul era abătut pentru că o întrebase dacă eu chiar eram în stare să-i fac roțile guler iar ea îi răspunsese cu întrebarea: „Tu ce crezi?” Nodul pe care l-a înghițit, fără să-i răspundă a fost grăitor: fusesem cât se poate de convingătoare! Capac la astea, la vremea aia aveam 60 de kile cu tot cu ambalaj și așa am înțeles că pot să fiu fioroasă indiferent de gabarit.

          Ca s-o scurtez și să ajung unde voiam, drumul acela s-a făcut de vreo 1100 de km și aproape 36 de ore pentru că doamna a decis să nu mai ieșim pe la Nădlac și să mergem prin Vărșand. Am ajuns la destinație flenduri de oboseală pentru că am condus continuu și, după ce ne-am cazat, firesc a fost să mergem să și mâncăm ceva. Mă invită doamna la un restaurant micuț dar foarte elegant fără să fie apăsător și ni se aduc meniurile. În ungurește, firesc. Doamna vorbește foarte bine ungurește și italiană, eu, la vremea aia vorbeam bine doar engleză și franceză. Se scobește chelnerul și îmi găsește și mie un meniu în engleză și italiană și reușesc să comand și eu ceva de mâncare. În speță, o pulpa de pui dezosată la grătar, crochete de cartofi și o salată de castraveți murați. În meniu mai scria că ce comandasem eu venea asezonat cu un sos cu divese și îl rog pe chelner să-mi aducă doar carnea și cartofii.

          Ori eu nu m-am făcut înțeleasă corect, ori pe chelner l-a durut la bască, cert este că mi-a adus mâncarea care se prezenta cam așa:

          O farfurie imensă, cât o roată de mașină, pe margine plină cu niște boscheți de salată verzulie și mov, carnea și crochetele în mijloc și totul scăldat într-o zeamă albă în care pluteau felii de portocală, ceapă verde și uscată, albă și roșie, fasole uscată și verde, pomușoară, porumbele, diverse buruieni tocate și altele asemenea. Înghit în sec și mă uit lung la farfurie, la chelner, la doamnă, nu comentez nimic și extrag din zeama aia carnea și cartofii. Cu castraveți murați chiar au fost delicioase. Cu burta plină, obosită moartă dar liniștită, de ce să nu mă mănânce pe mine undeva să gust și din salatele alea de pe marginea farfuriei? Doar erau marole, chiar dacă prea mov pentru niște marole, dar, marole, nu? Ce mai conta că văsuzem că farfuriile celorlalți se întorceau la bucătărie cu salatele intacte?

          Am băgat o frunză din aia în gură și am murit! Instantaneu mi s-au unflat obrajii ca în desenele animate, ochii aproape mi i-am cules de pe jos iar gura îmi amorțise de atâta amăreală! În secunda aia, doamna mea a pus mâna la gură (ca să râdă de moaca mea, mi-am zis) și a spus repede:

          – Să nu scuipi în farfurie! Să nu scuipi în farfurie!

          N-am scuipat, am înghițit frunza aia aproape printre lacrimi, am mai cerut și am mâncat încă trei porții de castraveți murați ca să-mi schimb gustul din gură, dar atunci mi-am jurat că de câte ori mai merg cu ea, voi mânca la Mac. Măcar pentru faptul că porcul, puiul și cartofii la Mac sunt la fel oriunde în lume și știu ce mănânc pentru că au poze pe care să le arăt cu degetul când comand, nu trebuie să știu ungurește.

          P.S. 1 Mașina era o Dacia 1310, foarte bine întreținută, dar o Dacia. 😀 😀 😀

          P.S. 2 Așa am făcut de câte ori am mai ajuns cu ea acolo. Nici nu-și mai bătea capul să-mi recomande restaurante sau pizzerii, îmi dadea bani de mâncat la Mac și ne vedeam fiecare de treabă.

          P.S. 3 Episodul acesta nu m-a traumatizat definitiv, peste ani am prins curaj și am învățat să manânc mâncare italienească, spre exemplu, dar, când calc prima oară într-o altă țară, dacă nu îmi este clar ce mi se pune în farfurie, am dezvoltat un simț deosebit pentru a descoperi un Mac și intru în el val – vârtej.

          P.S. 4 Poza e de pe țărmul Mediteranei, ani buni mai târziu, la Marina di Ragusa, unde am mâncat cel mai bun pesce fritto din viața mea. App de învățat să mănânc și din mâncărurile altora.